Victoria este o visatoare de 32 de ani care s-a născut și a copilărit la Chișinău. Când era mică îi plăcea să ia un pieptene în mână, să puna casetofonul și să invite vecinii la „concert”.

Visul ei din copilărie a fost să poata simți nisipul de pe plajă cu ambele tălpi, fără ajutorul cârjelor. Parțial visul s-a îndeplinit, ea poate merge singură inclusiv pe o plajă doar că ajutată de o proteză. “Asta a fost prima lecție importantă învățată, că atunci când un vis nu devine în totalitate realitate nu este neapărat rău. Uneori tragedia de moment poate deveni o oportunitate și o ușă deschisă într-o altă direcție la care nici nu te gândeai.” Ne marturiseste Victoria. 

Victoria s-a nascut cu piciorul drept mai scurt decat cel stang. Nu a putut niciodata sa mearga singura pe ambele picioare. Dupa 8 interventii chirugicale, visul ei de a merge singura era la fel de departe. La 21 de ani a hotarat sa apeleze la o proteza ortopedica si de atunci viata ei s-a schimbat in totalitate. Atat fizic cat si emotional. Am invitat-o sa ne povesteasca despre cum este sa ai o copilarie altfel si ce a simtit cand a facut primii pasi la 21 de ani. 

Știm că o mare parte din copilaria ta ai petrecut-o în spitale, prin nenumarate intervenții chirugicale. Totuși, când ai realizat că ești diferită?
Cred că am simțit atunci când mi-am dat seama că nu pot purta rochițe și nu pot alerga ca ceilalți copii. Atunci a început o etapă grea numită „de ce”. Erau anii ‘90 în care nu se vorbea despre importanța unui psiholog, iar explicații la toate traumele din copilărie, acceptarea și integrarea lor le-am găsit ani mai târziu, deja fiind matură.

Dizabilitate nu înseamnă incapacitate. Oamenii cu nevoi speciale își pot dezvolta într-un mod fascinant alte laturi pe care poate, în lipsa dizabilității nu le-ar fi exploatat. Cum crezi, ce impact asupra personalității tale a avut dizabilitatea asupra ta? 
Cu siguranță nu aș fi aceeași persoană care sunt astăzi. Cred că în primul rând empatia și curajul de a fi vulnerabilă. 

Toate fetele se visează mirese când sunt mici. Tu te visai în rochie albă? Îți imaginai că vei putea dansa primul dans alături de soțul tău?
Da, mereu mi-am dorit să fiu mireasă și îmi imaginam cum dansez primul vals. Iar în visele mele eu eram fără cârji și așa și s-a întâmplat ani mai târziu. 

Cum este acea imagine din copilărie, fata de cum a fost ziua nuntii voastre? 
De fapt, cred că a fost mai frumos decât îmi imaginam eu. Am luat câteva lecții individuale de dans, iar emoțiile trăite atunci cred că vor rămâne mereu vii în mintea mea.

Este un subiect foarte sensibil, dar ne-ai putea împărtăși ce experiențe din copilărie te-au marcat cel mai mult? 
Nu atât durerea fizică a fost grea, ci cea emoțională. Acolo a fost cel mai mult de lucru. 
Privirile trecătorilor curioși, a copiilor care nu înțelegeau ce am, iar piciorul meu și cârjile deveneau obiectul jocului. Eu mă conformam de cele mai multe ori, deși abia când ajungeam acasă începeam să plâng și să o întreb pe mama de ce sunt diferită? 

Cum simți că au acceptat părinții tăi faptul că copilul lor are nevoi speciale? Te încurajau? 
Da, ei mereu au fost alături de mine pe tot parcursul tratamentului. Cu siguranță le-a fost greu să accepte și le-am schimbat cursul vieții, planurile care le aveau, deși niciodată nu mi-au reproșat nimic. Era o perioadă în care mă simțeam vinovată de felul în care m-am născut, iar acum după ani de zile mă raportez la trecut cu totul cu alți ochi. Urăsc cuvintele „nevoi speciale”, „invalid”, „dizabilitate”, „handicapat”, cred doar că există societate nepregătită și oameni insuficient de intelegenți emotional care să facă față situației.

De unde îți luai puterea să mergi mai departe atunci când îți era cel mai greu? 
Atunci când simt că este prea mult, plâng. În general citesc, petrec mult timp eu cu mine și nu o văd ca pe o singurătate, ci ca pe o posibilitate de a mă asculta și a mă cunoaște mai bine. Este soțul meu care mă susține în tot și îmi zice că pot atunci când cred că numai pot și mai nou am un cățelus care mă încarcă cu energie pozitivă.

Ce ai simțit când ai făcut primii pași cu proteza? Părinții tăi au fost alături în acel moment? 
A fost unul dintre cele mai fericite momente din viața mea. Aveam senzația că lumea se oprește în loc și toți se bucură pentru mine. Mi se părea lumea atât de bună și frumoasă și atunci parcă toate lucrurile s-au aranjat ca niște piese de puzzle, una câte una au reconstruit tabloul vieții mele. 
Asta se întâmpla în 2011 în Germania și era mama cu mine, iar de atunci viața mea a luat o turnură atât de diferită, încât uneori am senzația că totul de abia acum începe.

Ce atitudine ai față de privirile oamenilor de pe stradă care te analizează atunci când mergi? 
Dacă mă întrebai acum câțiva ani îți răspundeam că eram foarte complexată, acum însă sunt mult mai tolerantă. Mă gândesc de fiecare data că dacă nu treceam prin această experiență, atunci cred că eram și eu una din ei și analizam la fel trecătorii. De aceea încerc să nu judec și să privesc cu înțelegere.

Care sunt cele mai mari provocări ale oamenilor cu nevoi speciale în Republica Moldova? 
Sunt multe, începând de la rampe, transportul public neadaptat s.a. Pentru mine cea mai mare problemă era iarna când era zăpadă și era lunecos, mergeam atât de încordată să nu alunec și să nu mai am încă o fractură. 

Te-ai gândit să te muți într-o altă țară pentru a beneficia de o asigurare care să acopere tratamente mai bune? 
Da, mereu am vrut să mă mut. Cred că aș fi gata în orice moment să plec în altă țară și nu doar pentru o asigurare, cât pentru un medium mai sigur și mai adaptat la necesitățile mele și a viitorilor copii.

Simți că oamenii cu nevoi speciale din Republica Moldova sunt discriminați? Dacă da, ne poți da câteva exemple? 
Cu siguranță. Mie de trei ori nu mi s-a permis să intru la discotecă, motivul fiind cârjele. Asta a fost teribil de dureros, când prietenii tăi se duc la distracție, iar tu fără comentarii rămâi afară. 

Cum simți că sunt văzuți oamenii cu nevoi speciale în Republica Moldova și ce crezi că nu reușește societatea noastră să înțeleagă și să vadă în ei?
Din păcate oamenii cu nevoi speciale de la noi din țară parcă sunt o subcategorie de oameni. De la o indemnizație mizeră, dificultate la angajare, lipsa tehnologiilor necesare ș.a. 

Deși ultimii ani am impresia că lucrurile încep încet-încet să se schimbe, dar mai avem nevoie de mulți ani pentru a ajunge la un nivel cât de cât acceptabil. 
Societatea ar trebui să știe că noi suntem tot oameni, cu aceleași nevoi ca și ei, iar o proteză, un scaun  rulant sau o cârjă nu este motiv să excludem omul din societate. Pentru că de multe ori o dizabilitate se poate ameliora sau chiar vindeca, însă o societate stagnantă mai greu…

Sursa foto: www.facebook.com