“Din prima zi îmi ziceam că eu voi merge, că voi reuși să mă pun pe picioare” – Ecaterina Sofronovici, cea care a reușit din nou să meargă, chiar dacă medicii nu i-au dat nici o șansă

Până o să ne oferi mai multe detalii referitor la drama prin care ai trecut, aș vrea să te întreb, cunoaștem că ești originară din Republica Moldova, însă de mult timp deja te-ai stabilit cu traiul în Franța. De ce ai decis să emigrezi și de ce anume ai ales această țară?
Povestea mea este una tristă, dar plină de speranță…

Mă numesc Ecaterina și sunt originară din Republica Moldova. Sunt stabilită în Franța deja de aproape 11 ani. Pe când eram încă la universitate îmi doream să îmi fac viața în altă țară. Moldova nu îmi satisfăcea necesitățile care le aveam pe atunci. Mă refer la necesități culturale, de dezvoltare profesională și socială. Aveam nevoie de o evadare, care am și realizat-o îndată după ce am primit diploma de absolvire a Universității de Stat.
Franța nu a fost o alegere, ci o posibilitate. Nu a fost o țară privilegiată printre altele, așa a fost să fie încercarea și am și rămas cu cea mai mare plăcere și satisfacție aici. Acum sunt recunoscătoare acestei țări pentru protecția și ajutorul acordat.

Ecaterina, anul acesta s-au împlinit exact 5 ani de la cumplitul accident din iunie 2016,  spune-ne cum s-a întâmplat și dacă ți-ai pus vreodată întrebarea de ce anume tu?
 În data de 20 iunie 2016 după un weekend petrecut la ocean în nordul Franței am luat drumul spre casă, spre Paris. La volan era prietenul meu care conducea prudent căci ploua și șoseaua autostrăzii era inundată.  Era o ploaie torențială care forma băltoace pe alocuri, apa nu reușea să se evapore. După o manevră de depășire a unui camion, autovehicolul în care ne aflam a pierdut aderența cu șoseaua și am suferit o acvaplanare. 
Am fost aruncați de pe autostradă, am făcut câteva rostogoliri până ne-am oprit cu șasiul într-un copac care se afla la aproximativ 200 m de la șosea. 
Momentul accidentului rămâne vag în memoria mea, eram într-o stare de șoc în care aveam impresia că eram într-un vis. Nu am pierdut cunoștința, dar nici nu eram în stare de luciditate, o stare greu de descris…tot ce-mi doream era sa mă trezesc mai repede la realitate.Pompierii au intervenit rapid, din fericire șoferul camionului pe care l-am depășit a observat accidentul și a apelat pompierii. Din vorbele lui, din cauza ploii era imposibil să fim văzuți de pe autostradă.
Ajunși la spital, după 50 de minute de descarcerare și după câteva investigații verdictul cade, măduva spinării comprimată și 2 vertebre fracturate, paralizie totală începând de la bazin în jos, nu simțeam picioarele, simțeam o durere groaznică în spate…medicul nu îmi dădea nici 1% șansa de a putea merge în urma intervenției chirurgicale.

Când ai primit sentința că ai doar 1% șansa de a mai putea merge, a fost o clipă de disperare sau o motivație de a lupta și mai mult pentru viața ta?
Vorbele medicului nu m-au șocat , nu m-au disperat, căci starea mea de non luciditate m-a protejat de emoții mai grave. Operată de urgență, artrodeza instalată, m-am trezit cu dureri groaznice de spate care mă urmăresc până în ziua de azi…
Am stat 3 luni în spitalizare completă și încă 6 luni în spital de zi.  Din prima zi eu îmi ziceam că eu voi merge, că voi reuși să mă pun pe picioare. Nu îmi vedeam viața în cărucior cu rotile, era imposibil să trăiesc așa viața, să fiu dependentă de ceva, de cineva. Aveam gânduri de suicid dacă nu reușeam să mă pun pe picioare…

Cum data de 20 iunie 2016 ți-a schimbat viața? Ce lecții de viață poate ai învățat în urma acestui grav accident?
Înainte de accident eram o persoană foarte activă, făceam sport la sala de forță și alergam în parc de 3 ori pe săptămână câte o oră. Deci viața inactivă era exclusă, asta mi-a fost și motivația.
În pofida stării psihologice sensibile reușeam să mă motivez să încerc să mișc degetele, picioarele. Încet-încet am reușit să mișc degetele mici de la picioare și asta a fost un semn să lupt mai departe.
Gânduri urâte îmi veneau prin cap, mă întrebam “De ce eu ? Cu ce am greșit ? Este o pedeapsă ? Dumnezeu există ? Ce viitor mă așteaptă ?”
Răspunsuri nimeni nu îmi dădea și nici în ziua de azi nu am aflat, dar m-am conformat cu ideea că așa mi-a fost destinul. Cumpăna care mi-a fost dată mi-a schimbat viața total, gândurile, opinia față de lucruri și oameni…
După 3 luni am ieșit din spital în picioare, drept abia abia mergeam, dar totuși în picioare. Eram învingătoare în privirea admirativă a infirmierelor și medicilor care mi-au urmărit parcursul, pentru ei sunt un miracol.

Cum a fost perioada de reabilitare și ce te-a motivat să mergi mai departe?
Anul acesta am împlinit 5 ani de la accident. Câțiva ani am simțit că viața mea era în pauză, trebuia să mă reconstruiesc cu un corp care nu-l mai cunoșteam. Sechele mi-au rămas multe, din fericire am reușit să recuperez mersul, dar nu și corpul de înainte.
Reconstruirea fizică nu era mai importantă decât cea psihologică. E greu să te trezești la 27 de ani  într-un corp necunoscut. Valorile vieții s-au schimbat, prioritățile la fel.
Anul acesta în sfârșit parcă constiinta mea s-a trezit din starea de șoc inițială, parcă nu mai e așa aburită, vagă. Acum simt că trăiesc, acum îmi iubesc corpul  așa cum este și sunt mulțumită stării mele mentale că m-a motivat sa continui lupta și mă motivează până în ziua de azi, căci lupta mea continuă. 
Durerile de spate nu mă lasă, uneori am crize mai acute, petrec mult timp în pat, multe activități nu le mai pot practica, sau le fac diferit, nu am recuperat sensibilitatea picioarelor, am probleme de constipație și tot așa… Astăzi sunt o persoană cu handicap, handicap invizibil, dar atât de prezent în viața mea…

Ce rol are acum sportul în viața ta ?
Mereu am fost motivată să fac mai multă reeducare și sport decât îmi era preconizat. Și sunt sigură că datorită sportului am reușit să mă recuperez la maxim. Astăzi sportul face parte din viața mea, este cotidianul meu, o obligație și nu o opțiune. Sportul este sănătate. După o ședință de sport mă simt bine, mă simt « normală », am mai puține dureri, hormonii fericirii chiar te fac fericită. Nimeni nu îmi dădea șanse de a merge, nu de a mai face 4 ședințe de sport pe săptămână. Da, sportul mi-a salvat și starea fizică, dar și psihologică. 

În urma intervenției chirurgicale mi s-a fixat coloana vertebrală cu țije și șuruburi metalice, care se întind pe o lungime de 30 cm pe coloana vertebrală. Artrodeza dată o voi purta toată viața și din păcate o simt mereu ca un corp străin. Disconfortul creat  e unul psihologic, dar și fizic, deja fiind o zonă dureroasă, nu-mi permite practic nici o suplețe a spatelui și tensiunile sunt minime.
Mă simt efectiv ca un robot, trecerea din poziția culcată în picioare se face în două timpuri, în două mișcări. Uneori un timp de adaptare este necesar sau de încălzire până reușesc să mă « îndrept ». Perimetrul de plimbare este restrâns din cauza oboselii spatelui și a picioarelor.

Prin ce diferă viața ta în Franța de viața ta în Republica Moldova?
Dacă facem o paranteză pot spune cu siguranță că în Franța sistemul medical este ideal și chiar perfect pentru a ajuta într-adevăr victimele. Începând de la primul ajutor realizat de pompieri până la recuperare în centre specializate și asistența psihologică. Nu pot spune multe despre sistemul medical din Moldova, căci nu am avut ocazia să-l încerc, dar din auzite și mulți prieteni și rude îmi afirmă că să avut accidentul în Moldova nu mai eram pe picioare în ziua de azi. Tristă realitate, dar din păcate în Moldova nu sunt resurse, sistemul nu e organizat, este o goană după bani și nu după bunăstarea pacientului. Deci, efectiv sunt recunoscătoare Franței și medicilor devotați medicinei.

Am observat că ești foarte activă pe Instagram , ai un blog în care relatezi urmăritorilor tăi toate greutățile prin care ai trecut și continui să treci. Care a fost motivația ta de a începe o activitate pe Instagram?
De câțiva ani mi-am făcut pagina pe instagram. Este o cale de a arăta lumii că totul este posibil și de a motiva pe cei ce au nevoie. Relatez mult despre cât este de important să ai grijă de starea psihologică și că viața e o luptă continuă. Greutățile prin care am trecut și prin care continui să trec îmi aparțin, dar doresc ca oamenii să știe, că în orice moment viața fiecăruia dintre noi poate trece prin momente grele. Suntem cu toții puternici, dar nu știm asta până în momentul culminant din viața noastră. Asta și mi-a fost motivația pentru crearea paginii de Instagram. De a arăta oamenilor viziunea mea asupra vieții.

La Medstore vrem să oferim o îngrijire de calitate, accesibilă și simplă. Aducem inovații care nu numai că îi ajută pe oameni să se vindece, dar și să se simtă în armonie cu propriul corp, minte și suflet. Vedeți AICI produse pentru persoanele cu dizabilități.